Nuvela lui Mihai Eminescu este revelatoare pentru modernitatea conceptiilor si a viziunii cosmogonice eminesciene , atat de asemanatoare cu teoriile fizicii moderne. Lumea , in ansamblul ei , nu poate fi masurata decat prin organele de simt , iar acestea redau o imagine subiectiva , totodata cumulativa , prin insumarea detaliilor realitati : ” daca inchid un ochi vad mana mea mai mica decat cu amandoi . De as avea trei ochi , as vede-o si mai mare ” . Conceptia realitatii percepute subiectiv , kantiana , este preluata mai tarziu  si de Schopenhauer , care afirma : “Lumea este reprezentarea mea ! ” . Imposibilitatea de a discerne intre o lume inmiit mai mica si una inmiit mai mare devine problema incapacitatii de cunoastere a lumii, oferind ochilor doar aparenta , fara a ne putea edifica pe deplin asupra adevarului ei. Judecatile pot fi aplicate si timpului , fiecare unitate putandu-se mari sau micsora la scara cosmica sau infinitezimala , dupa cum dorim. Concluzia la care se ajunge este ca “In fapt lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp , nici spatiu – ele sunt numai in sufletul nostru “.

Pe aceste considerente filozofice ale personajului principal , actiunea nuvelei incepe brusc, intr-o zi ploioasa , moharata , intr-un spatiu cu elemente specifice romantice, mai tarziu intalnite si la simbolisti, crasma, ploaia, cadrul nocturn, atmosfera de vag mister, de oras nordic, cu insertie de trasaturi balcanice. In schema epica a povestirii , Dionis apare in ipostaza demonica, un tanar cu fata palida, situat la limita dintre realitate si irealitate, “inecat de iubire pentru o fiinta ce nu mai exista ” . Mama sa, o fosta frumusete blonda, si tatal, un copil cu ochii albastri, avusera o poveste de iubire intr-un trecut indepartat , de mult uitat. Ca in toate scrierile romantice, desfasurarea evenimentiala se petrece undeva , intr-o carciuma misterioasa deasupra careia luna si norii se boltesc , intr-o atmosfera crepusculara.

Ceea ce caracterizeaza insa acest fragment este lipsa de logica , de coerenta  a evenimentelor din planul real : tanarul sta in fata unei carti sacre, in care, dintr-o data , prin inversiune temporala, i se reveleaza o intreaga lume. Personajul observat acum nu mai este Dionis, cel implicat in actiunea incipenta, ci un altul, un calugar de pe vreamea lui Alexandru cel Bun : a regresat miraculos in timp , printr-un straniu proces de metempsihoza inversa, granitele spatiului fiind abolite . Translatia personajului in epoci temporale diferite este inspirata de miturile reincarnarii . Cartea sacra, a vechiului profet Zoroastru , de origine iraniana, devine poarta de intrare in alt interval de spatiu-timp  , liniaritatea universului disparand, relativitatea spatio-temporala fiind stipulata inca de la inceput .

Dascalul care-l intalneste, Ruben, evreu pripasit din tari indepartate, poate fi insusi Diavolul, dovada fiind transformarea casei lui intr-un dom, o pestera cu peretii negri ca smoala, si uratenia sui-generis a personajului. Odata aflat in posesia cartii , a instrumentului magic, Dionis paraseste lumea comuna, adapostindu-se pe luna, unde construieste un castel selenar pentru iubita lui. Ascensiunea se face prin eliminarea materialitatii si a fortei gravitationale ce tin fiintele legate de pamant . Umbra, imateriala, il calauzeste de-a lungul existentelor , insirate ca margaritarele pe o sfoara . Umbra este in fond sufletul, forta vitala care paraseste corpurile aflate in pragul decreptitudinii , este entitatea ultima, ce favorizeaza zamaslirea , pentru inevitabilele transferuri de reincarnare. Istoria omenirii devine istoria acestei umbre, in plan real evolutia devenind un proces repetitiv , banalizat, deoarece tiparele vietii se repeta periodic. Transferul spatial pe luna este insotit de un cortegiu de ingeri , care trec in zbor diafan pe deasupra celor doi indragostiti , ierarhizati intr-o nestiuta ordine.